Eu şi unicornul

 

Se născuse din îmbrăţişarea mistuitoare a unei raze de soare cu spuma învolburată a unui râu de munte ce alerga vesel prin inima unei păduri neumblate. Doar cei cu sufletul pur puteau să-l vadă, iar în nopţile cu lună nouă le indeplinea cea mai aprigă dorinţă.

Acum când lumea se acoperise cu o pâclă deasă de vanitate, egoism, răutate, nu mai putea fi zărit, crezându-se chiar că a dispărut definitiv.

Se simţea rătăcită în tenebrele unei lumi cuprinse de angoase, încercând să zărească raza de lumină  ce-i va arăta calea cea dreaptă.

Şi deodată a simţit că e acolo.

Ar fi vrut să-l atingă, dar se topi precum un abur sub razele soarelui, scuturându-şi coama ca spuma laptelui, împrăştiind în jur pulbere de argint.

Probabil îi simţise lipsa de încredere în forţele proprii, umbrele ce o bântuiau şi socotise că încă nu-şi merita mângâierea.

Când toate sufletele se vor scutura de negura ignoranţei şi indiferenţei, el va reveni, adăpându-se cu lumina pe care acestea o vor răspândi. Dar până atunci… până atunci va putea să se viseze doar, ea şi inorogul, în inima unei păduri neumblate…

Oare am putea schimba ceva? Eu şi… unicornul?

 

Alţi unicorni găsiţi la Eddie în tabel.

Vrăjitoarea

     sursa:

 

 

Trecusem de nenumărate ori pe lângă căsuţa aceea ce mai păstra în dreptul ferestrelor frânturi din florile pictate cu care fuseseră împodobite, iar în mijlocul faţadei urma unui simbol al soarelui care se crede că ar fi protejat locuitorii casei şi le-ar fi adus prosperitate.

Părea părăsită, rămasă acolo în marginea satului, dar gurile rele spuneau că ar fi fost locuită de o vrăjitoare şi nimeni nu a mai vrut să se învecineze cu ea.

Poarta ce abia se mai ţinea în balamale, mai tot timpul întredeschisă, scotea sunete înfiorătoare chiar şi la cea mai mică pală de vânt, gardul era inexistent în unele locuri, iar cărăruia ce ducea spre casă fusese năpădită de buruieni.

Înserarea cobora alene conturând primele umbre şi începusem să simt fiori reci străbătându-mă, în ciuda arşiţei ce începuse să se mai potolescă, numai la gândul că va trebui să trec pe acolo singură putând să întâlnesc făptura aceea despre care auzisem atâtea.

Şi cum de ce ţi-e frică nu scapi, am zărit-o.

Înfofolită în straie ponosite stătea aplecată deasupra unui ceaun bolborosind cuvinte neînţelese. Ţinea pe braţe un manuscris vechi cu scoarţele uzate care în imaginaţia mea ar fi fost un grimoar, o sticluţa colorată îi stătea alături ce sigur conţinea o poţiune cu ajutorul căreia şi-ar fi făcut vraja, iar un băţ înnegrit de vreme care părea o baghetă pentru magie era sprijinit de marginea băncuţei pe care era aşezată. Îi mai lipseau mătura, bufniţa şi pisica pentru a întregi arsenalul necesar unei vrăjitoare. Mi-am ţinut respiraţia şi păşind cât puteam eu de uşor am sperat să pot trece neobservată, dar ţi-ai găsit. Cu toate că era întoarsă cu spatele m-a simţit şi cu cea mai calmă voce pe care o auzisem până atunci mi-a şoptit să mă apropii fără teamă, apoi şi-a întors faţa către mine. De sub broboada înflorată scăpase o şuviţă argintie ce-i străbătea chipul brăzdat de riduri adânci, iar privirea de tăciune aţintită asupra mea mă pironise de parcă ar fi ştiut că vreau să fug. Şi totuşi nu era atât de respingătoare… În colţul gurii îi apăruse un început de zâmbet ce m-a convins că poate să-mi citească gândurile.

A întins spre mine o mână uscată pentru a-mi mângâia părul bălai şi mă întrebă cum mă cheamă.

– Anais, am şoptit încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

– Ai nume de înger, copilă, şi ochii ca ai unor făpturi despre care se crede că ar fi dispărut de multă vreme, dar numai cei ce nu le-au văzut niciodată pot spune asta.

Dar despre inorogi sau aventura mea cu un dragon îţi voi povesti altă dată, acum mergi acasă căci e târziu.

Am lăsat să-mi scape un oftat de uşurare şi am rupt-o la fugă fără a mai scoate vreun cuvânt. Oare voi mai putea să trec vreodată pe acolo singură ? Va fi mai mare curiozitatea decât teama ?

 

Alte poveşti despre inoorgi, vrăjitoare şi dragoni puteţi găsi la Eddie în tabel.

 

Un ceas de furtună

 

Un ceas de furtună

Ce parcă adună

Dintr-o partitură

Şi flăcări şi zgură.

Ca într-o coridă

Cu iz de legendă

Ce are drept miză

Iubirea interzisă.

Ca într-o carcasă

Ermetic închisă

Sub care se zbate

Şi viaţă şi moarte.

Ca-ntr-un aparat

De mult inventat

Având ca aliaje

Nisip de pe plaje,

Cu alge şi scoici,

Cu soare şi melci

Şi zbor de albatroşi

Pe cer luminoşi.

Ducând pricopseli

Din ziua de ieri,

Făcându-se scrum

În ceasul de-acum.

Tăcuţi amânăm

Să amanetăm

Un ceas de furtună

Dintr-o partitură,

Făcându-ne cort

Din timpul cel mort

Ce curge spre mâine

Trecând printr-o pâlnie.

Iar floarea de soc

Ne-aducă noroc

Purtând spre soroc

Destinul… boboc.

 

Alt ceas de furtună

La Eddie se-adună

În acelaşi tabel 

Cu poveşti în el.

Arcuşul fermecat – haiku

 

Vioară, arcuş,
Într-o noapte magică
Regăsindu-se.

Suflet pereche
Pe strune fermecate
Vibraţii stârnind.

Note vrăjite
Doar de ei auzite
Învăluindu-i.

Alte arcuşuri fermecate găsiţi la Eddie în tabel.

Cheia sol

 

Mângâia cu palma stângă acele scoarţe aspre ce îi redeşteptau amintiri. Se înfăşură cu un şal din lână moale lucrat cu măiestrie la stative de bunica sa şi întreaga încăpere se umplu cu mirosul de scovergi proaspăt coapte. Din streşina casei se scurgeau ultimele rămăşiţe ale ploii, ritmic, sacadat, ca într-o uvertură neterminată, un sol ce nu va mai ajunge cu mesajul aşteptat. Sarabanda stropilor îşi încetinise ritmul, lăsând loc acestor ultime lacrimi al căror gust sărat îl putea parcă simţi. Auzea undeva departe acordurile atât de dragi ale unei balade. Pe clapele pianului prăfuit, strânse sul, zăceau partiturile îngălbenite de trecerea timpului, deasupra cărora se odihnea pandativul în formă de cheia sol de care fusese nedespărţită. Îl prinse în palme cu mare grijă, de parcă ar fi atins un obiect sacru şi îşi trecu degetele tremurânde peste clape, ca într-o mângâiere uşoară. Sunetele iscate îi redeşteptă pofta de viaţă, lăsând în urmă ca un siaj amintirile parfumate, învăluite în pulberi de stele.

„Socot că viaţa merită trăită”…

 

Alte scovergi, scoarţe şi sarabande alături de celelalte cuvinte ale duzinei le găsiţi la Eddie.

 

 

 

Aproape te ştiu

 

Aproape te ştiu

Dintr-un râset zglobiu,

Dintr-o înfrigurare

Aşteptare ce moare.

Aproape te ştiu

Dintr-un cer siniliu,

Cotropit de un astru

Boţ de flăcări măiastru.

Cred că aproape te ştiu

Dintr-un strigăt târziu,

Dintr-un colţ de-nserare

Ce se naşte în zare.

Cred că aproape te ştiu

Dintr-un zâmbet pustiu,

Ochii mari de smarald

Două stele ce ard,

Sufletul cel arid

Ţi-l aşază la zid,

Aşteptând înflorirea,

Suspinând nesfârşirea.

Cred că aproape te ştiu,

Dacă n-o fi târziu…

 

Scrieri pe aceeaşi temă găsiţi în tabel la Eddie.

 

Mirare de mai

 

Te-aş îmbrăca mai întâi în cuvinte

Iar cu o cratimă mi te-aş lega

De înserarea ce aşteaptă cuminte

Să îţi cuprindă privirile-n ea.

 

Ţi-ai odihni mersul fin de felină

În şoapte calde ce nu pot curma

Învăluirea de mister şi negare

Acoperindu-mi mirarea ca bruma.

 

Ca un torent care se arcuieşte  

Pe povârnişuri de munte-n cascade,

Păru-ţi ca noaptea încă uimeşte,

Buzele-ţi roşii, un foc ce mă arde.

 

Dac-ai avea vreun dram de-ndurare

Şi m-ai reţine o clipă din vis

Ca pe o pradă, trofeu de vânare,

Un licărit renăscând din abis,

Ţi-aş dărui un noian de cuvinte,

Ploi de petale într-o seară de mai,

Învăluite în uimirea cuminte

Că m-ai aflat şi ai vrea să rămâi.

 

Alte mirări ale jocului de cuvinte la Eddie.

O umbră într-un tablou

 

Rămâne parfumul în urma-ţi,

Tu pleacă

Trăgând peste tine uitarea,

Să laşi nerostirea din gându-ţi

Să steargă

Cu lacrimi de ploi amintirea.

Ce-a fost va rămâne-ntre noi

Ca o umbră

Pe pânza unui tablou,

Să-mparţi fericirea la doi

Nu e joacă,

Nici copie la indigo.

 

Alte umbre din alte tablouri, la Eddie

 

 

Între întrebare şi răspuns

 

Nici nu ştiu cât de greu ar fi

Să fac acest exerciţiu de imaginaţie,

Să mă-nchipui din nou copil,

Fericirea să-mi fie mereu destinaţie.

Să alerg ziua-ntreagă hai-hui,

Râs zglobiu să răsune oriunde,

Să nu spun că mi-e greu nimănui

Vis de vară să mă inunde.

Şi în calea-mi de voi întâlni

Un copil cu chipul  matur,

Să mă-ntrebe ar vrea, eu voi şti,

Cum de am aripi de flutur?

De pe unde-am cules mulţumirea

Zilelor ce împlinit le petrec,

Cum adun zâmbete şi uimirea

Cum de ştiu s-o transpun într-un cântec?

I-aş zâmbi, cu zâmbetu-mi sincer,

Şi răspunsul pe loc l-ar afla

Să-i destăinui secretul, e simplu,

Să-şi recheme cu drag copilăria.

Amintindu-şi de zilele-n care

Fericit înspre lume privea,

Zâmbind vieţii cu uşurare

Mai frumos totul i s-ar părea…

 

Un răspuns nu tocmai exact la provocarea „potecuţei„. 🙂

 

foto: