Nici nu ştiu cât de greu ar fi
Să fac acest exerciţiu de imaginaţie,
Să mă-nchipui din nou copil,
Fericirea să-mi fie mereu destinaţie.
Să alerg ziua-ntreagă hai-hui,
Râs zglobiu să răsune oriunde,
Să nu spun că mi-e greu nimănui
Vis de vară să mă inunde.
Şi în calea-mi de voi întâlni
Un copil cu chipul matur,
Să mă-ntrebe ar vrea, eu voi şti,
Cum de am aripi de flutur?
De pe unde-am cules mulţumirea
Zilelor ce împlinit le petrec,
Cum adun zâmbete şi uimirea
Cum de ştiu s-o transpun într-un cântec?
I-aş zâmbi, cu zâmbetu-mi sincer,
Şi răspunsul pe loc l-ar afla
Să-i destăinui secretul, e simplu,
Să-şi recheme cu drag copilăria.
Amintindu-şi de zilele-n care
Fericit înspre lume privea,
Zâmbind vieţii cu uşurare
Mai frumos totul i s-ar părea…
Un răspuns nu tocmai exact la provocarea „potecuţei„. 🙂
Tag-uri:imaginatie; vis de vara; zambete
Îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut să plâng! Copilul de atunci sigur, sigur, e foarte fericit cu ce vede acum la tine!
Mulţumesc şi eu pentru gândurile frumoase!