Cu drag, de Crăciun

Prinsă în vâltoarea evenimentelor de zi cu zi, uitase să se mai bucure de micile plăceri ce i se iveau în cale, lăsându-le să treacă neobservate, spulberându-se în gol.

Cu toţii păreau să alerge încolo şi încoace, din ce în ce mai grăbiţi, încărcaţi de pachete care mai de care mai strălucitoare şi voluminoase, crezând că astfel vor putea înlocui ceea ce lipseşte din vieţile lor.

Era seara magică de Ajun, oraşul sclipea îmbrăcat în haine de sărbătoare, iar luminiţele multicolore aduceau o oarecare stare de bine celor ce aveau timp să le admire.

În aer pluteau arome de cozonac, scorţişoară şi mere coapte, amintindu-i de copilăria fericită petrecută alături de cei dragi şi tare ar mai fi vrut să poată da timpul înapoi, măcar pentru câteva clipe.

Se aşezase sub brăduţul împodobit cu decoraţiunile păstrate cu sfinţenie de-a lungul timpului, în vârful acestuia tronând cu aripile deschise, ca pentru zbor lin, un îngeraş cu părul auriu din beteală şi îşi dori ca măcar zilele acestea să fi nins puţin, fiindu-i dor de albul strălucitor al zăpezii ce împodobea străduţele altădată atât de liniştite.

Închise ochii, imaginându-se copil, din nou, aşteptându-l cu bucurie în suflet pe Moş Crăciun, ce purta în desaga lui nesfârşită darurile pentru copiii care au fost cuminţi, mai ales în preajma sărbătorilor, ca să li se împlinească dorinţele. Văzu aievea, parcă, un elf cu zâmbet răutăcios ce îşi râdea de visurile sale şi astfel vraja ce o cuprinse se risipi asemenea fumului unei lumânări.

Îşi turti nasul de geamul rece, tot ca în copilărie, sperând să zărească dincolo de el sania trasă de reni, în auz îi pătrunseră glasuri de colindători peste care, mai clar ca oricând, auzi clinchet de clopoţei şi atunci ştiu că Moşul chiar există. Era ca o iluminare de moment. Fusese prezent în tot acest timp. El era bunătatea, capacitatea de a dărui şi ajuta necondiţionat pe cei din  jur, răspândind astfel o vrajă specială ce poate dura o viaţă, o viaţă plină de certitudini, nu doar de aşteptări.

Uitase că ea era fata care iubea tradiţiile păstrate în familie, obiectele vechi cu parfum de amintiri şi poveştile spuse de acestea.

De pe pervaz îi zâmbeau firişoarele verzi ivite din boabele de grâu puse la încolţit în noaptea de Sfântul Andrei, lăsând a se întrezări viitoarele plante viguroase ce îi prevesteau un nou an plin de realizări.

Căută prin dulapul ce răspândea miros de levănţică şalul cel roşu al bunicii, cu care se înfofoli bine, îşi trase ghetuţele noi în picioare şi se furişă afară pentru a simţi din plin bucuria a ceea ce tocmai descoperise.

Cu uimire zări primii fulgi de nea ce o prinseră în dansul lor ameţitor, contribuind la feeria Crăciunului, întărindu-i astfel convingerea că magia, Moşul, poveştile, chiar pot fi adevărate.

 

Alte poveşti ce conțin aceeaşi duzină de cuvinte găsiţi la Eddie în tabel.

 

Anunțuri

Liniştea sufletească

 

Din hornul peticit al căsuţei acoperite cu stuf se înălţa un firicel de fum care trăda faptul că acolo ar mai locui cineva. Altfel, era o construcţie mică, cu pereţii de chirpici, puţin cam strâmbi, cu ferestrele mici, ca nişte ochi ai unor pisici ce stau de veghe în noapte şi o uşă acoperită de o vopsea scorojită, a cărei culoare incertă, lăsa a se ghici dacă fusese vreodată verde sau albastră, în funcţie de imaginaţia fiecăruia.

Zorile anunţau o zi senină, dar vântoasă, iar lumina roşiatică trimitea contururi sumbre peste întreaga zare. Câteva vrăbii zgribulite, adăpostite între ramurile ce băteau într-un ochi de geam, dădeau semne că s-ar fi trezit, aşteptându-şi boabele de porumb pe care le primeau zilnic.

Cu doar două zile înainte ninsese, iar vântul spulberase zăpada pe creasta dealului, acolo unde se afla un cimitir, în care se odihneau osemintele îmbătrânite de griji şi nevoi ale celor mai vârstnici locuitori din sătucul uitat de lume.

Pe drumul cândva acoperit cu pietriş acum se lăţea o mare nesfârşită de glod, care ar fi zădărnicit chiar şi cele mai aprige încercări de a o străbate.

Se trezise înfrigurat, de parcă umezeala îi pătrunsese adânc în fiecare oscior, gândind că tare bine i-ar fi prins acum câteva bucăţi de cărbune care l-ar fi ajutat să se dezmorţească. Îi era din ce în ce mai greu, după pierderea părinţilor săi, muncea cu ziua prin sat pentru a-şi asigura hrana, iar toate celelalte i se păreau un lux, dar cel mai greu era să-şi găsească liniştea sufletească, să alunge tristeţea aceea amarnică ce nu-l părăsea cu nici un chip.

Astăzi, fiind duminică, va merge să asculte slujba la biserica din sat, apoi va aprinde o lumânare la căpătâiul celor dragi.

Nu-l speriau nici vântul, nici noroiul cu care va trebui să se lupte, căci orice îşi programase până acum fusese dus la îndeplinire, indiferent de condiţiile vitrege ce i se iveau în cale.

Se înfofoli în hainele mai bune pe care le păstra pentru zilele de sărbătoare, îşi încălţă bocancii peticiţi, iar peste ei trase perechea de şoşoni, aproape sparţi, ce îi rămăseseră de la tatăl său.

Porni voiniceşte spre biserică, ştiind că acolo, în colţişorul acela retras de lângă soba de teracotă, îşi va încălzi şi trupul ostenit şi gândurile, în timp ce asculta Liturghia.

Secvenţe ale copilăriei lipsite de griji, petrecută în căsuţa lor micuţă, dar curată, i se perindau înaintea ochilor, luminate de zâmbetul blând al mamei şi privirea luminoasă a tatălui ce îl încuraja ori de câte ori ar fi avut nevoie.

Părăsi biserica cu oarecare părere de rău, păşind cu grijă pe marginea alunecoasă a unui şanţ, acum mustind de apa rezultată din topirea zăpezii ce nu mai era absorbită de pământ, îndreptându-se cu aceeaşi emoţie ce îl stăpânea de fiecare dată spre locul de veci al părinţilor săi şi aproape patină pe pământul îmbibat cu apă, abia ţinându-şi echilibrul.

Îngenuncheat pe peticul de zăpadă ce rămăsese intact deasupra celor două moviliţe de pământ, simţi cum toate zbaterile şi neajunsurile sale se transformă în lacrimi fierbinţi ce topiră omătul din locul în care acestea cădeau.

Un fir de levănţică, încă neveştejit, se ivi timid din locul încălzit de plânsetul său parcă vrând să-l încurajeze, să-l ajute să-şi găsească liniştea pierdută.

Se apropie neîncrezător în ceea ce zăreşte, strângând între degetele îngheţate florile violacee cu un miros atât de îmbietor. O fi un semn trimis de dincolo de lume, un fel de a-mi spune că încă mă iubesc şi mă protejează? gândi în timp ce se ridică, privind la flăcăruia ce pâlpâia timid sub găletuşa aceea ruginită ce ţinea loc de felinar.

Se îndreptă spre casă, cu noi speranţe în suflet, neştiind cum, dar simţind că viaţa lui va urma, de acum, o nouă cale.

Ziua se scurse greu, cu întrebări de tot felul bântuindu-i gândurile şi cu mirosul florilor de lavandă însoţindu-l ca o promisiune.

Aşeză cu grijă firul plăpând sub pernă, visându-se din nou copilul fericit sub oblăduirea părinţilor săi, nemaisimţind nici frig, nici foame, ci doar o linişte sufletească care îl învăluia ca o mantie de catifea ce avea culoarea şi mireasma florii de levănţică, visând câmpuri întregi violacee şi parfumate, ca o obsesie.

Acum ştia ce avea de făcut şi mulţumi în gând pentru darul divin.

Alte gânduri inspirate de aceeaşi duzină găsiţi în tabel la Eddie.

Muză mi-a fost de această dată Suzana, cu a ei linişte sufletească.