Marele alb ne îmbie la introspecţie
Ca şi cum toate culorile luminii
S-au făcut nevăzute, începuturile lumii
Ar fi fost acoperite de cuvinte.
Sub mantia-i sticloasă, fremătândă,
Aburi nevăzuţi se prind în spirale
Plutind spre înălţimi, înlănţuiri abisale,
Cu gust de pâine dospită, aburindă.
Marele alb ne îmbie acum la tăcere
Ca şi cum curajul de-a rosti silabe
Ne-ar fi amăgit cu sunete oarbe
Şi-a rămas undeva, neştiută uimire.
Marele alb ne conjură, introspecţie,
Îmbrăţişări cu final dureros
Scoţând la iveală albul lăptos
Ca un spital cu pereţi în disecţie.
Marele alb tăcere ne-ordonă,
Sunete surde-mprăştie silabe
Peste un gând venit de departe,
Visuri deşarte de primadonă.
Tag-uri:mantia; imbratisari
ganduri 
Lasă un răspuns