Arhive pe categorii: provocarea de luni

Baba mea

Legenda despre Baba Dochia

 

Baba mea e cam zurlie
Poartă flori la pălărie
Şi-a dat jos două cojoace
Iar acum stă ca pe ace
Cu-al treilea ce va face
Dacă-i cald, doar îl desface?

Umblă pe poteci de munte
Vremea ca să o descânte
Iarna vrea să o gonească,
Primăvara să sosească.

Ba-i e frig, ba îi e cald,
Vânturile nu-i străbat,
Prin cojoacele rămase,
Să-i ajungă pân’ la oase.

Azi e bine, zi frumoasă
Şade baba-n loc să coasă
Cu fir roşu ghiocei
Şi cu alb doi năsturei.

Vine primăvara, clar!
Lumea ca un furnicar
Va ieşi zâmbind la soare
Chiar de e puţin răcoare.

Baba merge tot mai sus
Înspre munte, la apus
Opreşte cărările
Să scruteze zările.

Nu-i convine vremea bună
Nici de-i soare, nici de-i lună,
De la munte la câmpie
Leapădă cojoace o mie,
Iute ca o vijelie,
Baba mea cea cam zurlie
Însă asta nu o lasă
Să se întoarcă acasă.

Timpul e tot mai frumos,
Soare blând şi luminos
Ne aduce în ferestre
Primăvara de poveste.

Alte scrieri pentru tema de luni: „Baba mea este…” găsiţi la eddie în tabel.

 

imagine:

Toate cuvintele ajung la…

 

cand-obosesc-ma-asez-in-cuvinte_5f581845b545b9

 

Lună şi stele
Cu praf magic în ele
Străbătând o alee
Dintr-o Cale Lactee.

Briza de mare
Încărcate de soare
Purtând miere şi sare,
Mângâieri solitare.

Suflete alese
Când povestea o ţese
Din mirări tot mai dese,
Zâmbete fără adrese.

Oamenii rari
Ce au suflete mari,
Caracterele tari,
De destin făurari.

Oamenii mici
Când nu ştiu ferici
Şi nu sunt „cu lipici”
Ci doar ţepi de arici.

Încărcate de soare
Pe ţărmuri de mare
Şi praf magic în ele
La lună şi stele.

 

Alte destinaţii ale cuvintelor găsiţi la Eddie în tabel.

imagine:

Din vremea lui nechezol

cute-drawings-coffee-stories-cinzia-bolognesi-1

                                                       sursă imagine:

Era una din zilele acelea cu o căldură ce-ţi intra în oase, toropindu-te puţin câte puţin, iar storurile închise nu aveau prea mare efect, reuşind doar să aducă în încăpere un are de mister, prin obscuritatea creată, nicidecum puţină răcoare.

Isabelle ţinea în mână o carte dar gândurile îi zburau departe, la orele înserării când, se va mai răcori şi va ieşi să-şi revadă fostele colege, cu care nu se mai întâlnise de multă vreme, dat fiind faptul că se înscrisese la un liceu cu profil economic care, în orăşelul lor petrolier nu exista, „pentru o viaţă mai bună” îi spusese mama sfătuind-o să-şi aleagă altceva, „că de petrol suntem sătui şi eu şi taică-tu, măcar tu să ai o viaţă mai bună„.

Trei ani zburaseră pe nesimţite şi-şi amintea cu nostalgie de zilele acelea în care stătuse pentru prima oară la un hotel, aflat într-o vilă din centrul oraşului, cu aură de epoci apuse, alături de care se afla teatrul municipal. Revedea, parcă, holul larg în care tronau fotolii imense pe care se întâlnea cu alte candidate la aceleaşi locuri, dezbătând subiectele zilei şi făcând presupuneri asupra celor ce aveau să urmeze. O încântaseră şi scările în spirală cu balustrada din lemn lăcuit ale hotelului cu doar două etaje, balcoanele mici, adevărate bijuterii arhitectonice, de unde putea admira în voie întreg centrul oraşului necunoscut, adulmecând mirosul de friptură din curcă tânără, fragedă, pregătită cu mare băgare de seamă şi care nicicând nu a mai avut, parcă, acelaşi gust. Pentru ea era ceva nemaipomenit, la fel de noi şi încărcate de energii nemaicunoscute părându-i orele în care ea fiind la examen, iar mai apoi seara, la asfinţit, mama ei le petrecea în rugăciuni „pentru luminarea minţii fetei şi ajutor la examene„. Emoţiile ce au urmat după afişarea rezultatelor au fost unice, iar bucuria ce se citea pe chipurile lor venea ca o încununare a tuturor rugilor ce le fuseseră ascultate, nemaicontând faptul că va fi departe de familie, de prietene, de locurile dragi şi nici sacrificiile pe care cei rămaşi acasă le vor face pentru ca ei să-i fie bine.

Câteva bătăi scurte şi rapide în uşă îi întrerupseră firul gândurilor, în încăpere năvălind ca o ploaie de vară, Luciana, vecina proaspăt căsătorită, mutată de curând în apartamentul de alături, ce venise să-şi bea cafeaua împreună cu Ioana, sora ei mai mare, volubilitatea şi neastâmpărul ochilor verzi cucerind-o din primele clipe. Întinse o punguţă maronie în care se afla „nechezol, soro, că mai sunt câteva zile până la salariu” şi spuse:

-Tu trebuie să fii Isabelle- Isa cea frumoasă, ţi se potriveşte numele, apoi urmând către Ioana: „Ce figură de copil cuminte are soră-ta, fiind dăruită, în acelaşi timp,  cu o frumuseţe drăcească”.

-Da, da, o frumuseţe, răspunse Ioana cu o veselie disimulată în glas, înciudată oarecum că nu ei îi fusese adresat complimentul, căci îşi lăsa nemulţumirile libere ori de câte ori avea ocazia, nedezminţind zodia sub semnul căreia se născuse.

-Scorpion veritabil, îngăimă Isabelle mai mult pentru ea, aproape în şoaptă, vorbele fiindu-i acoperite de trăncăneala vecinei, dar cuvintele pe care aceasta i le adresase mai devreme au fost ca un balsam pentru sufletul ei, pansându-i cicatricile ivite prea curând ca urmare a neîncrederii şi a unor complexe nefondate.

-Pun pariu că nici cafea nu bea, continuă acesta de parcă Isa nici nu ar fi fost de faţă, căci se făcuse mică, mică, într-un colţ de canapea, părând absorbită de lectură dar fiind foarte atentă la tot ce mişca în  jur.

-Cred că aş gusta şi eu puţin, murmură Isa, mai mult pentru a putea rămâne în compania lor, nefiind deloc curioasă în legătură cu licoarea magică ce începuse a-şi răspândi mirosul în întrega casă.

Îşi primi şi ea porţia, ceva mai mult de o lingură, ce acoperea cu greu fundul ceşcuţei din cristal rubiniu, în care abia dacă avu curajul să-şi umezească buzele, gustul nefiind tocmai cel aşteptat. Părea să fie acolo un amalgam de arome, ale unor cereale prăjite, cu un vag iz de cicoare, deloc îmbietor, un lichid negru ca noaptea fără stele, amărui, care nu o atrăgea de nici un fel.

Între timp vecina îşi terminase cafeaua din ceşcuţă, trecând în bucătărie, pentru o ţigară pe care mai mult o lăsa pe marginea scrumierei, dar din care nu uita să tragă cu sete la intervale regulate, căci, cu o mână ţinea ibricul, iar cu cealaltă o lingură cu care scotea zaţul ce era mai apoi ronţăit cu poftă.

Această primă întâlnire a Isabellei cu nechezolul s-a rătăcit printre alte clipe efemere, rămase undeva  în negura uitării, iar amintirea zaţului ronţăit de vecină a făcut-o, pentru mult timp, să nu mai guste nici măcar cafeaua aceea din pachetele aurii „Alvorada” ce apăruse ca produs de contrabandă ce-i drept, preferând-o mult mai târziu pe aceea făcută la filtru sau expresor, fără pic de zaţ.

Acum adoră cafeaua de dimineaţă, neputând să-şi imagineze o zi reuşită începută fără ea. Şi-a adunat, între timp, toate amintirile din vremea nechezolului într-o trăistuţă strălucitoare ce stă atârnată într-un pom veşnic înflorit, din care le mai scoate, uneori, la lumină, scuturându-le de praful aşternut în timp. Nu mai crede în poveştile cu zâne bune, feţi frumoşi şi castele ale căror turnuleţe sunt ornamentate cu creneluri dantelate, dar o mai ating, încă, vorbele bune, imaginile deosebite, melodiile de suflet şi tot ceea ce e frumos în oameni, în viaţa de zi cu zi.

Pe aceeaşi temă „Din vremea lui nechezol” găsiţi şi alte scrieri la Eddie în tabel.

Întrebări cu sau fără răspuns

 

Deseori suntem asaltaţi de întrebări cărora le găsim, sau nu, răspunsul , acesta aflându-se de cele mai multe ori acolo unde ne aşteptăm mai puţin.

Unora dintre ele se pare că le-am aflat rezolvarea făcând unul din testele distractive ce au asaltat on line-ul în ultimul timp.

Din aceeaşi sursă se pare că a tras unele concluzii şi Vero, care a propus tema pentru joaca de luni “Cine-a pus pisica-n drum?!?”.

Dar iată ce îmi dezvăluie alegerea cristalului preferat:

6. Jasp-ul dalmatian

Jaspul dalmatian

Acum este momentul cel mai potrivit să lăsați să intre în viața voastră mai multă bună dispoziție și umor. Dacă ați ales acest cristal, atunci glasul dvs interior parcă strigă: “Mai joacă-te încă o dată! Relaxează-te!”. Probabil sunteți un pic neliniștiți, deziluzionați și priviți lucrurile cu cinism în ultimul timp. Nu uitați că suntem doar niște călători în această viață și trebuie să ne bucurăm din plin de această călătorie.

Chiar și în cele mai grele situații nu trebuie să pierdeți simțul umorului, dacă nu pentru dvs, cel puțin pentru cei apropiați și dragi vouă. Simțul umorului este secretul vostru! Este lipiciul care vă ține uniți de familie și prieteni. De asemenea vă ajută să treceți de toate problemele vieții.

Cristalul este, de asemenea, un semn bun pentru cei ce vor să se lepede de fumat. În curând se vor crea condiții prielnice pentru a vă lăsa de fumat! 

sursa:  

 

Cine-a pus pisica-n drum

Ăla n-a fost om nebun…

Aşa o fi? Nu o fi aşa?… şi totuşi… Cine-a pus pisica-n drum?

Pisica-Felix-si-joaca-cu-un-mouse-2

                                                imagine:

Dacă ştiţi poate îmi spuneţi şi mie. 🙂

Alte răspunsuri la această întrebare puteţi găsi în tabel la Eddie.

Aleea amintirilor

pictează

 

Azi îmi voi picta gândurile

În culori chiar stridente

Fără teama că straturile

Ce se-aştern insistente

Vor crăpa.

Sau mai bine le-aş scrie,

Undeva, pe-un perete

Cu creioane colorate

Amestecându-se, răzleţe

Amintiri.

Cred că ştiu şi-ncă pot să pictez

În culori cu sclipiri diafane

O alee cu dor, nu ratez

Amintiri aşezate-n icoane,

Legământ.

 

Şi-aş umbla pe străduţa aceea,

Potecuţă încărcată cu dor,

Denumită în joaca de lunea

Doar „aleea amintirilor”,

Infinit.

 

Alte alei ale amintirilor zugrăvite în felurite culori găsiţi la Eddie în tabel.

 

 

Marele alb

parc

 

Marele alb ne îmbie la introspecţie
Ca şi cum toate culorile luminii
S-au făcut nevăzute, începuturile lumii
Ar fi fost acoperite de cuvinte.

Sub mantia-i sticloasă, fremătândă,
Aburi nevăzuţi se prind în spirale
Plutind spre înălţimi, înlănţuiri abisale,
Cu gust de pâine dospită, aburindă.

Marele alb ne îmbie acum la tăcere
Ca şi cum curajul de-a rosti silabe
Ne-ar fi amăgit cu sunete oarbe
Şi-a rămas undeva, neştiută uimire.

Marele alb ne conjură, introspecţie,
Îmbrăţişări cu final dureros
Scoţând la iveală albul lăptos
Ca un spital cu pereţi în disecţie.

Marele alb tăcere ne-ordonă,
Sunete surde-mprăştie silabe
Peste un gând venit de departe,
Visuri deşarte de primadonă.

 

foto:

Stele care pier

stele

 

Eu, astăzi, nu-mi doresc poeme

Uimită, aş vrea, s-admir etern

În albe nopţile de visuri pline

La stele neştiute care pier.

Că toate-s trecătoare,

Desigur, asta ştim,

Ca o stea căzătoare

Ce pâlpâie infim,

Că împărţim catrene,

Partajul absolut,

Şi-n urmă nu rămâne

Decât infernul mut.

Un dor care zâmbeşte,

O clipă, un minut,

Şi-n calea-i risipeşte

Destinul neştiut.

Stârnind, aşa, ca o mirare,

Lasând în urmă un abis,

O umbră atotcuprinzătoare,

Un freamăt viu, de nedescris.

Rămân în spaţii infinite

Şi frământări, vaiet nestins,

Iar noi în sorţile finite

Credem că viaţa am învins.

Trecând prin lumi necunoscute

Uităm că firul e întins,

Că o vremelnicie-s toate

Şi dor şi gânduri şi alb nins.

Acum, nu am nimic a spune

Şi nu doresc nicicând să cer

Însingurată să privesc în noapte

La efemere stele care pier.

 

 

Despre alte stele care pier mai găsiţi scrieri în tabel la Eddie.