Arhivele lunare: Ianuarie 2016

Marele alb

parc

 

Marele alb ne îmbie la introspecţie
Ca şi cum toate culorile luminii
S-au făcut nevăzute, începuturile lumii
Ar fi fost acoperite de cuvinte.

Sub mantia-i sticloasă, fremătândă,
Aburi nevăzuţi se prind în spirale
Plutind spre înălţimi, înlănţuiri abisale,
Cu gust de pâine dospită, aburindă.

Marele alb ne îmbie acum la tăcere
Ca şi cum curajul de-a rosti silabe
Ne-ar fi amăgit cu sunete oarbe
Şi-a rămas undeva, neştiută uimire.

Marele alb ne conjură, introspecţie,
Îmbrăţişări cu final dureros
Scoţând la iveală albul lăptos
Ca un spital cu pereţi în disecţie.

Marele alb tăcere ne-ordonă,
Sunete surde-mprăştie silabe
Peste un gând venit de departe,
Visuri deşarte de primadonă.

 

foto:

Anunțuri

Întâmplarea dintr-o zi albă

acasa

 

Un ger aprig îmi biciuie obrajii dar, îl înfrunt cu stoicism, pentru că nu am cum să lipsesc de la întâlnire cu ea, prietena mea dragă, pe care nu am văzut-o de o bună bucată de vreme.

Sunt multe grade cu minus în termometre, iar eu simt că aș fi vrut să fiu acoperită cu blană, peste tot, așa ca un urs polar, făcând astfel parte integrantă din peisajul ce pare a fi o răzbunare a unei maștere de zăpadă, geloasă pe vremea bună ce se pripășise pe la noi.

Țurțuri imenși stau agățați de streșini, într-un echilibru precar, ca și cum la următoare rafală mai puternică de vânt și-ar putea schimba locul în care hibernează, acolo la înălțime, cu unul mult mai periculos pentru noi, trecătorii, pe asfaltul acoperit deja cu polei.

De parcă mi-ar fi citit gândurile un pumnal de cleştar se desprinde din locul său aterizând la câţiva centimetri în faţa mea. Picioarele mi s-au înmuiat, de parcă ar fi fost din mămăligă, corpul refuza să asculte orice comandă şi am rămas în mijlocul aleii ca o statuie.

Peste câteva clipe am făcut cale întoarsă, luând întâmplarea ca pe un semn. Şi aşa a şi fost. Aş fi bătut degeaba atâta drum până la aeroport, căci, tot nu ne-am fi întâlnit astăzi. Mai sunt bune şi superstiţiile astea la ceva, uneori.

Astăzi este Ziua Internaţională a Scrisului de Mână, aşa că am luat o foaie de hârtie şi m-am grăbit să-i scriu o scrisoare pe care aveam să o fotografiez şi să i-o trimit ca mesaj privat, fiind sigură că o va primi imediat.

„Draga mea dragă,

Pornisem înfofolită spre a mă întâlni cu tine, nerăbdătoare să te revăd, când, un ţurţure buclucaş m-a întors din drum, aşa aflând că toate zborurile au fost anulate din pricina vremii nefavorabile.

Acum, cu o ceaşcă de ceai cald alături, aştept ca vânturile aceste năbădăioase să se oprească şi ninsoarea să înceteze. Totul e atât de alb şi arată de parcă nişte copii năzdrăvani s-ar fi bătut cu făină. 🙂

Ne vom vedea curând, de asta sunt sigură, vom depăna amintiri şi ne vom împărtăşi ultimele noutăţi, ca şi cum nu ar fi fost niciodată atâta depărtare între noi.

Să-mi vii urgent!

Cu drag, … ”

Peste câteva minute primesc răspuns, tot printr-un bilet cu scrisul ei de mână, fotografiat.

„Draga mea, la fel de dragă,

Mâine voi ajunge. Negreşit!

Abia aştept să stăm la o şuetă, cum făceam noi odată. am atâtea să-ţi spun! Şi toate sunt de astăzi, am avut o zi plină.

Te îmbrăţişez cu drag, … ”

Ceaiul fierbinte şi-a făcut efectul, o toropeală plăcută răspândindu-se în tot corpul. E bine la căldură şi mâine voi avea o zi specială, zi de şuetă.

Eu voi pregăti cafeaua aceea cu aromă de mentă, iar ea, va aduce castane coapte şi totul va fi ca atunci când ne vedeam zilnic, împărtăşindu-ne totul. Nu că acum nu am face-o, în ciuda distanţei.

 

Alte povestiri iscate de aceeaşi duzină de cuvinte( turturi,ceai,castane, mamaliga, polei, zapada, alb,faina, ger, grade, vant ,polar) găsiţi la Eddie în tabel.

 

 

Stele care pier

stele

 

Eu, astăzi, nu-mi doresc poeme

Uimită, aş vrea, s-admir etern

În albe nopţile de visuri pline

La stele neştiute care pier.

Că toate-s trecătoare,

Desigur, asta ştim,

Ca o stea căzătoare

Ce pâlpâie infim,

Că împărţim catrene,

Partajul absolut,

Şi-n urmă nu rămâne

Decât infernul mut.

Un dor care zâmbeşte,

O clipă, un minut,

Şi-n calea-i risipeşte

Destinul neştiut.

Stârnind, aşa, ca o mirare,

Lasând în urmă un abis,

O umbră atotcuprinzătoare,

Un freamăt viu, de nedescris.

Rămân în spaţii infinite

Şi frământări, vaiet nestins,

Iar noi în sorţile finite

Credem că viaţa am învins.

Trecând prin lumi necunoscute

Uităm că firul e întins,

Că o vremelnicie-s toate

Şi dor şi gânduri şi alb nins.

Acum, nu am nimic a spune

Şi nu doresc nicicând să cer

Însingurată să privesc în noapte

La efemere stele care pier.

 

 

Despre alte stele care pier mai găsiţi scrieri în tabel la Eddie.

 

 

 

Ca-n viaţă

teatru

 

Să fii un star

Ce importanţă are

Când viaţa ţi-e pustie

Şi sufletul te doare?

Acoperit de glorie,

Manta strălucitoare,

N-aduce bucurie,

Faima e trecătoare.

Să scapi dintr-o furtună

Iscată de-un reporter

Păstrând o mină bună

Îţi pare auster.

Când totul scormoneşte

Crezând că va găsi

Ceva care uimeşte

Şi asta zi de zi.

Să fii legendă?

Poate, mulţi şi-or reaminti

Un strop din a ta viaţă,

O parte, un crâmpei.

Când muzica-ţi îngână

Un cântec mortuar

Şi-ţi mai doreşti o zi

Uitată-n calendar,

Să mai priveşti pierdut

La flori de merişor

Cu împăcare-n suflet,

Cu calm izbăvitor.

Mai bine eşti un „nimeni”

Ai 2-3 lei pe card

Şi-o clipă de respiro

Privind stele ce ard,

Iar dacă treci prin viaţă

Adesea zgribulit

Cu provocări în faţă

Primite liniştit

Eşti om întreg, cu minte,

Nu te simţi invalid.

Crezând, le treci pe toate,

Şi te trezeşti zâmbind.

Să poţi lăsa în urmă

Gloria de prisos

Durând doar o secundă

Cu zâmbet mustăcios.

 

Cu aceeaşi duzină de cuvinte (glorie, legenda, muzica, calendar, card, merisor, invalid, reporter, calm, furtuna, zgribulit, mustacios) s-au născocit povestiri pe care le găsiţi la Eddie în tabel.

 

imagine:

 

 

 

Bătrânul cu vâsc

vasc

Începuse să ningă decuseară, iar un ger năpraznic ce însoţise orele nopţii aşezase flori de gheaţă la ferestre, pomii aveau ramuri de cleştar şi o pojghiţă subţire, transparentă, dădea strălucire zăpezii de un alb orbitor.

Soarele cu dinţi deja îşi făcuse apariţia pe cer, anunţând o zi frumoasă, aşa cum ar trebui să fie orice zi de ajun, cu fulgi dansând prin aer asemenea unor roiuri de fluturi albi, cu miros de brad, şi… da, asta îmi lipseşte, vâscul, pentru ca ziua de astăzi să fie perfectă, sau aproape perfectă.

Motiv suficient pentru a ieşi din casă, în aerul rece ce avea să-mi limpezească gândurile şi să-mi dea impulsul acela necesar pentru a pune în aplicare toate planurile făcute cu o seară înainte.

Nici o pală de vânt nu tulbura văzduhul, doar cernerea fulgilor făcea ca totul să nu pară o natură statică surprinsă într-un tablou de un penel îndrăgostit de alb.

Paşii îmi erau uşori şi rari, de parcă s-ar fi temut să nu deranjeze liniştea aceea albă şi pufoasă ce învăluise totul, ştiind că, în curând, aveam să intru în furnicarul acela de oameni grăbiţi, agitându-se care încotro, cu îndeletnicirile zilnice.

Piaţa era plină căci, după cum aveam să constat, mulţi se treziseră înaintea mea pentru a-şi cumpăra cele necesare.

Dintr-un colţ al halei, cu o privire senină, de parcă ar fi ghicit ceea ce caut, un bătrânel mă îmbia, aşa, fără cuvinte şi gesturi inutile, să cumpăr un bucheţel de vâsc. M-am îndreptat spre el, oarecum mirată, şi nu mare mi-a fost mirarea să îl aud rostind exact cuvintele la care mă gândeam: „cine are în casă vâsc, de Crăciun, va avea parte de belşug şi noroc, fiind ferit de ghinion sau boli, deoarece este o plantă miraculoasă care alungă toate spiritele rele din preajma sa.”

I-am întins o bancnotă, fără a întreba cât costă, iar el nu a dus-o spre buzunar, aşa cum ar fi fost firesc, ci a scos un portofel uzat, în care a aşezat-o cu grijă, alături de alte câteva.

Aş fi vrut să închid ochii, să simt mirosul inconfundabil al pielii proaspăt tăbăcite şi vopsite, imaginându-mi-l ca în vremurile lui bune, lucios, plăcut la atingere, în culoarea deşertului ars de soare, camel- ar spune unii, cu iz de parfum şi tabac, adăpostind bancnote noi, foşnitoare.

Când şi-a desfăcut paltonul, pentru a pune portofelul la loc, am observat la reverul hainei o cruce aurie, cu vârfurile decupate în v, ce semăna mai degrabă cu o stea, întocmai acelora pe care văzusem că unii veterani de război le-au primit ca semn al preţuirii ce o merită.

I-am zâmbit timid şi murmurând un mulţumesc aproape de neînţeles am pornit spre casă purtând mănunchiul ca pe un trofeu, în braţe, admirând din nou natura ce primise un botez alb, cu aceeaşi paşi uşori şi rari ce nu ar fi vrut cu nici un chip să lase vraişte pe unde treceau.

Soarele îmi zâmbea în ferestrele ce nu purtau flori de gheaţă, ci aveau un luciu sidefat, iar vâscul, agăţat de candelabru cu o panglică roşie, zâmbea şi el, ca o promisiune a unei zile perfecte, începută în aromă de gogoşi calde cu vanilie şi încheiată cu un pahar de vin vechi, din care răzbate iz de frăguţe coapte.

imagine:

Cu aceeaşi duzină de cuvinte s-au mai născocit poveşti pe care le găsiţi în tabel la Eddie.

În piatră

PIATRA

Priveam făptura ta înaltă

Cu degete prelungi

Ce transforma piatra în artă,

Mistere îndelungi,

Şoptind.

Hai, mai ciopleşte un strat!

Şi dă la iveală

Tot ce-am adunat,

O coloană vertebrală

Cu resentimente.

Loveşte-ţi dalta

Cu sporite puteri,

Descoperă stânca

Ce o port pe umeri

Ca mantie.

Hai, descarnează înc-un strat

Şi vei descoperi îmbrăţişări

Pe care între timp, tu, le-ai uitat

Sau, poate, miile de sărutări

Ce-au îngheţat.

Sculptează-n piatră

Nu în gând,

Sculptează-n viaţă

Transformând

Timpu’ în granit.

Nu, nu în marmura albă,

Ci în masivul cenuşiu,

Iubirea cea precoce moartă,

Într-un decembrie târziu

Să zacă.

 

Pe aceeaşi temă, dată de imaginea descoperită de Vero, s-au mai scris multe cuvinte ce stau frumos aliniate în tabel la Eddie.

Petre – pietrarul

PIATRA

Se trezi înainte de ivirea zorilor, aşa cum făcea în fiece dimineaţă a ultimilor ani pe care îşi alesese să îi petreacă în compania pietrei, în cariera de piatră ce se ivea nu departe de ieşirea din sat, după ce urca culmea dealului pe o cărăruie îngustă, făcută de paşii săi neobosiţi, zilnici, ce urmau acelaşi drum de fiecare dată.

Ceilalţi pietrari ţineau calea şoselei până la poalele muntelui, îngrămădiţi în căruţe, sau călare pe caii ce rămâneau păscând în apropiere, până la sfârşitul zilei de lucru, dar el îşi găsise scurtătura aceea, folosind-o, deoarece îi oferea răgazul necesar să admire răsăritul de soare, culorile neasemuite ale cerului, florilor, păsărilor ce se trezeau la viaţă în timp ce se îndrepta spre carieră.

Iubea piatra şi tot ceea ce ar fi putut ieşi din ea. Căuta de ani buni, blocul perfect, bucata aceea imensă, cu miezul numai bun de modelat, în care ar fi dăltuit o adevărată capodoperă şi undeva, într-o margine exterioară a carierei, simţise după îndelungi căutări, că a găsit tocmai ceea ce îi trebuia. Nu mai conta, acum, că rămăsese zilnic după orele de program, important era doar faptul că toate scotocirile sale aveau un rezultat palpabil.

Ar fi vrut să adune toţi sătenii, ca într-o agora din centrul unui vechi oraş grecesc, să le poată da de ştire că au luat sfârşit căutările sale şi chiar de mâine va începe a sculpta opera vieţii sale.

Se descătuşase de orice angoasă şi porni cu pas sprinten către casă.

Dar, în marea sa bucurie, uitase că ea nu-l mai aştepta cu zâmbetul său senin, cu mâncarea caldă pe masă şi toate lucruşoarele din jur sclipind în razele soarelui ce se afla la asfinţit. Nu avea să-i mai audă glasul drag, ce rostea cuvintele într-un fel aparte, cu r-ul acela pe care îl graseia ca adevăraţii parizieni, cu râsul ce îi umplea auzul de încântare, indiferent de problemele cu care se confrunta. Îi fusese ancoră şi scut împotriva nimicniciilor vieţii, până când găsise trupul ei, firav ca o pană, prăbuşit peste iarba grasă şi groasă din faţa grădinuţei cu flori pe care le îngrijea cu mare drag. Alături îi stătea un pantof, pantoful ei mic şi scâlciat, a cărui culoare era incertă, ca o jucărie uzată de prea multă folosinţă. Porcul grohăia, ca un adevărat grof ce era peste coteţul său, gâştele şi raţele făceau un zgomot teribil, curtea era plină de hainele proaspăt spălate pe care câinele le înşirase peste tot în cheful său de joacă. Nu a putut să spună nimic, în afară de un of prelung, sfâşietor, ce parcă adunase în el toată tristeţea de pe lume, iar apoi nici un sunet, nici o lacrimă, nici un gest nu mai fusese făcut,  până când l-au găsit vecinii, a doua zi în zori, aşa, împietrit.

Ar fi putut să facă orice altă muncă, mai uşoară, care i-ar fi adus venituri mai mari, ar fi putut să o îmbrace în blănuri de angora, să îi ofere un trai mai îndestulat, o viaţă mai frumoasă, dar nu, el rămăsese fidel pietrei, căutând bucata aceea perfectă ce avea să-i imortalizeze iubirea. Atât mai putea face pentru ea acum.  

O poveste scrisă cu ajutorul cuvintelor inspirate alese de Vero (agora, angora, ancora, angoasa, groasa, grasa, graseia, grohaia, grof, of, pantof, pana).

Altele mai deosebite puteţi găsi la Eddie în tabel.